Portret – Bill Moldovan
“Sunt mulțumit de ceea ce a ieșit la Râușor, dar încă nu mă pot bucura. Mai sunt multe de făcut.”
Numele lui este legat de dezvoltarea stațiunii Râușor, unde se află singurul domeniu schiabil din Țara Hațegului. Are o poveste de viață fascinantă, pe care nu mulți o cunosc, și pe care o vom descoperi împreună. Pentru că el este unul dintre oamenii care inspiră și dezvoltă Țara Hațegului. Și nu numai.
S-a apucat de escaladă la 12 ani, în Hunedoara natală, iar acest sport i-a adus 5 titluri consecutive de campion național și multiple participări la mondiale. Este salvator montan și voluntar la Salvamont de când se știe. Este legat de Râușor și de Retezat mai mult decât și-a dat seama atunci când a hotărât să plece din țară, la finalul anilor 90, când România nu oferea prea multe posibilități de angajare sau de dezvoltare pentru tineri.
Visul american i-a adus multe satisfacții, după și mai multă muncă, dar dorul de casă a fost mai puternic. Drept urmare, după mai bine de 10 ani de străinătate, în 2010, a hotărât, alături de familia de care este foarte mândru, să se întoarcă în țară. Erau multe de făcut și aici.
A găsit Râușorul așa cum îl lăsase la plecare, prea puțin schimbat. Dar, aproape nebunește, a luat hotărârea să investească aici, în locul în care crescuse, se antrenase și se formase ca om și ca sportiv, alături de nume mari ale alpinismului românesc.
Acum, Râușorul arată altfel, se îmbunătățește de la an la an, datorită, în mare parte, inițiativei unui singur om care a atras lângă el, pe parcurs, alți câțiva asociați. După o investiție privată de aproape 4 milioane de euro, pârtia și-a mărit lungimea, ajungând acum la peste 4 km, de aproape 6 ori mai mult decât ce a fost inițial. S-a investit în telescaun, infrastructura pentru tunurile de zăpadă, utilaje, țevi, cabluri, hidranți și câte și mai câte. Acum, este în derulare un proiect finanțat de Comisia Europeană – sania de vară (o investiție de 2 milioane de euro), flying coaster (în premieră în România, tot aproape 2 milioane de euro) și parcul de aventură pe 7 piloni. Dacă toate vor merge conform planului, Râușorul va arăta mult mai bine în toamna acestui an, când se așteaptă finalizarea lucrărilor.
Peste 10 ani, își imaginează Râușorul și mai dezvoltat, vrea să se ajungă în punctul în care să ai ce face la Râușor o săptămână. Pentru aceasta, spune că trebuie constant aduse îmbunătățiri.
Ioan Moldovan (sau Bill, așa cum îl știe toată lumea) este primul om pe care l-am ales pentru un proiect nou – blogul dedicat Țării Hațegului. Ne propunem să descoperim împreună poveștile oamenilor și locurilor care aduc valoare uneia dintre cele mai ofertante regiuni ale României. Pentru că da, Țara Hațegului este, poate, regiunea din România cu cele mai multe obiective naturale, culturale și istorice pe metru pătrat. Și cu oameni valoroși, care au inspirat sau inspiră generații.
Începuturile
S-a născut în 1979, la Hunedoara. A copilărit într-o familie modestă, alături de un frate și o soră, Nicu și Ligia, ambii mai mari. Copilăria i se confundă cu viața sportivă. Și cu comunismul anilor 80 – 90, când mai totul era gri și apăsător, iar singura speranță de mai bine părea să fie dincolo de granițe.
“Am plecat în America cu gândul să stau 2 ani. Am stat 10.”
Înainte de plecare, în 1999, mama i-a spus atât: “Ai grijă!”… Era obișnuită cu plecările, pentru că deplasările pentru antrenamente însumau mai bine de o treime din an.
A fost o perioadă grea, în care a muncit extrem de mult. Atât de mult încât, în unele zile, nu avea timp să vorbească acasă, în România. Cel mai greu de suportat, mai ales în perioada în care nu putea să vină în țară, a fost dorul de casă. Are lacrimi în ochi de câte ori își amintește despre acele momente. Era mânat de un gând, care îl făcea să reziste – “O să mă întorc acasă!”…
Spune că, departe de țară, greu era tot timpul. Dar cel mai greu a fost la început, în Irlanda. Apoi, în America, a fost mai bine. Mai ales după ce i s-au alăturat frații, mama, apoi soția.
Plecarea din țară a fost premeditată. A mers la o cupă mondială de escaladă, în Anglia, la Birmingham, dar știa că, de acolo, avea să plece mai departe, în America, unde era deja Nicu, fratele mai mare, ajuns, cu viză de student, într-un schimb educațional.
Drumul până în State nu a fost simplu. După popasul scurt din Anglia, a urmat Irlanda, unde s-a dus la un prieten din Hunedoara. Cu el avea să și plece mai departe. A lucrat șase luni ca spălător de vase și muncitor în construcții, să-și facă bani pentru a obține acte false – un pașaport cu identitate de cetățean francez, pentru a ajunge în Canada. Îl chema Cristoph. Numele de familie nu și-l mai amintește.
Intrarea în Canada și, mai apoi, în SUA, a fost cu peripeții:
„Când am ajuns la Toronto, la vamă, în aeroport, am discutat cu un vameș inițial în engleză, apoi a văzut că pe pașaport scria că suntem francezi și a început să vorbească cu noi în franceză. În afara de câteva cuvinte franțuzești, nu prea știam altceva, motiv pentru care am ajuns mai departe, la Biroul Emigrări, unde am dat de un polițist de treabă, care și-a dat seama de situație, i s-a făcut efectiv milă de noi și ne-a lăsat să intrăm în Canada. A numărat banii pe care i-aveam, s-a uitat la noi cu milă și a zis “No school, no work! Get the f… out of here!”… Apoi a început aventura spre Chicago, unde era Nick, via Detroit. Am plecat din aeroport într-un oraș de graniță între Canada de SUA, separate natural, prin intermediul unui râu. Pe sub el, există un tunel feroviar. Pe-acolo trebuia să trecem noi, urcându-ne pe un marfar. Nu am reușit să urcăm pe tren, dar am luat-o pe jos. Evident că era să fim prinși, erau grăniceri din ambele țări. În SUA te arestau, în Canada te puteai preda si solicitai azil, pe criterii de discriminare de sex sau rasă. Am scăpat, până la urmă, pe o scară de incendiu. Dar nu părăsiserăm Canada. Am păcălit autoritățile, care au și trecut pe lângă noi de câteva ori. Aveam alte haine. A doua zi, am intrat, cu același pașapoarte în SUA, pe motiv că vrem să vizităm, francezi fiind. La graniță era un vameș care nu știa franceză, așa că nu am mai fost deconspirați. De acolo, am plecat spre Chicago, unde ne aștepta Nick.”
Visul american
Noua viață din America a început imediat. S-a angajat în construcții, alături de fratele mai mare.
După un an, a vrut să-și înființeze împreună o firmă. Încă nu era momentul lor, dar nici mult nu mai era până la îndeplinirea acestui vis:
„În 2000, am reușit să ne facem acte. Apoi, în 2001, Nick s-a însurat, s-a mutat în Missouri, la 300 mile distanță. Deci, am rămas singur în Chicago, dar am dat de un român, care avea un credit în curs pentru un camion și voia să plece înapoi în țară. Am preluat eu creditul, am făcut școala și am intrat într-un alt domeniu. Am condus patru ani de zile pe camion, mi-am făcut apoi firmă. Era 2004. Am căpătat experiență, aveam deja contacte, găsisem o firmă serioasă cu care colaboram, aveam curse fixe, mi-am mai cumpărat 3 camioane. Cu ajutorul acestei firme, la 4 -5 ani distanță de momentul la care am ajuns în SUA, aveam tot mai mult succes, alături de asociatul meu din Cluj. În timp, ne-am tot dezvoltat, am ajuns să deținem 25 de camioane în 2007 și 55 de camioane în 2010. Am avut angajați sute de șoferi români. Transportam marfă pentru avion în toată America. Eu, personal, lucram mult, am avut perioade în care dormeam și câte o oră pe zi. Am avut luni în care mergeam și 50000 km. Eram plecat de acasă, continuu, câte o lună, o lună și jumătate. Stăteam câteva zile acasă și plecam din nou. Afacerea mergea tot mai bine. Nu munceam pentru bani, munceam că așa trebuia, așa fusesem învățat. Noi nu aveam limite sau altceva mai important – educație financiară. A fost un episod, firma avea cifră de afaceri de 7 milioane de dolari. Am vrut să iau un credit, să mai cumpăr camioane. Și banca a refuzat, pe motiv că firma nu e stabilă, depindeam de un client mare, 90% dintre curse erau pentru el. Și banca a considerat asta un risc major. A fost greu să înțeleg atunci, dar a fost total corect. Am învățat din mers, am făcut greșeli, care m-au dus mai departe. În 2010, eram la apogeu, afacerea era foarte stabilă, cifra de afaceri era de aproximativ 12 milioane de dolari. În 2007, Nick s-a mutat înapoi în Chicago, cu familia. S-a angajat la mine, apoi a preluat firma cu 35 de camioane, în 2010, când eu am revenit în România.”
Familia și revenirea în România
Pe Elena (Nuța) o cunoscuse în România, înainte de plecare, la Râușor, chiar în locul în care aveau să se reîntoarcă după mulți ani, să-și lege numele și viața: „Pe ea am adus-o în America în 2001. Ne-am căsătorit acolo, iar în 2005 și 2007 s-au născut copiii – Christiana și Robert”.
După câțiva ani, tânăra familie Moldovan a luat hotărârea să se revină în România.
“Ne-am întors că așa am vrut. Așa am simțit! Am venit în țară cu 500 000 de dolari. Ne-am stabilit la Cluj, unde ne-am făcut o casă (asta e în ADN-ul nostru, al românilor). Din punctul meu de vedere, e o greșeală. Alături de un asociat, am făcut două firme în Cluj – o spălătorie auto (self-wash) și închirieri limuzine pentru evenimente. Nu au mers așa cum ne-am așteptat, au fost neînțelegeri cu asociatul, de care ne-am separat în 2017.”
Aventura Râușor
În 2009, Bill a înființat o firmă în România, a câștigat un proiect pentru viitoarea pensiune de la Râușor, deja luase un teren în concesiune.
Între 2012 și 2015 au fost ani destul de grei, în care s-a construit pensiunea Clif Alpin. Soția și copiii rămăseseră la Cluj, se vedeau doar la finalul de săptămână. Dar de atunci a început totul. Bill și familia lui aveau să-și pună amprenta definitiv pe modul în care s-a dezvoltat stațiunea de la poalele Retezatului.
„În 2015, am dat drumul pensiunii și a început aventura Râușor. Între 2018 și 2019, familia s-a mutat de la Cluj la Hunedoara, ca să fie mai aproape de afacere. Am pornit cu o gaură de 180 000 de euro. Am încercat să vând pensiunea, nu am primit un preț corect… Dar nu m-am lăsat (nici nu am avut altă cale!), am făcut ce am știut să fac dintotdeauna – am muncit. Am venit la Râușor pentru că așa am simțit. Probabil exista un atașament din copilărie… Râușorul era fix așa cum l-am lăsat, înainte de plecarea mea în America. Familia m-a susținut, ăsta e motorul meu. Deși, la început, soția nu a fost foarte dornică să ne întoarcem acasă… Dar sper că a meritat!”
Provocări la pensiune și în stațiune
După ce lucrase în cu totul alte domenii, în 2015 avea să intre în turism, o cale nebătătorită. Avea să facă greșeli, să simtă afacerea din mers, să învețe să se descurce în noua ipostază, de administrator de pensiune: “Am investit în platforme de rezervare, am evoluat de la familii la grupuri. Acum, după 10 ani, am ajuns să avem la Râușor grupuri diverse, destul de mulți sportivi. Ajung la noi mai mult turiști români. Iarna vin mulți din Constanța, București, vara vin de peste tot. Revenind la sportivi, am putea să le venim în întâmpinare cu oferte pentru federații, cluburi diverse. Dar ne lipsește, la nivel de stațiune, infrastructura – săli, terenuri etc. Aici e nevoie de investiții publice. Sau chiar private.”
Cum s-a dezvoltat stațiunea?
“Mi-am dat seama că, oricât aș munci și oricât de bine aș face-o, e nevoie de mai mult decât o terasă, o pensiune, un restaurant, că în jurul nostru nu era nimic care să țină oamenii aici, în Râușor. Am avut o tentativă de a face mai mult pentru Râușor, în 2017, dar nu a ieșit. Apoi, am mai avut o altă încercare să preiau pârtia și ceva imobile de la Hidroconstrucția S.A. Nici asta nu a ieșit, din cauze diverse. Totuși, în 2022, am preluat pârtia, am fost în chirie un an. A fost primul an în care am administrat pârtia. Apoi, am cumpărat-o, în 2023, an în care am adus și utilajele, telescaunul, teleschiul. Am investit cam 1 milion de euro, împreună cu un asociat, care după un prim sezon prost, a ieșit din afacere.
În aprilie 2024, am început să dezvoltăm domeniul schiabil, alături de parteneri noi. Eu nu mai aveam niciun ban în cont. Dar am reușit cumva… Am montat telescaunul, am nivelat terenul (era foarte denivelat), ne-am ocupat de infrastructura pentru tunurile de zăpadă, iar pârtia și-a mărit lungimea, ajungând acum la peste 4 km, de aproape 6 ori mai mult decât ce a fost inițial. Și-acum vrem să ne tot dezvoltăm, în fiecare an. Sunt trei variante de pârtie – 1000 m, 1200 m și 1400 m. Plus bucățile mai mici, de 400 m și 500 m. O investiție totală de 2,6 milioane de euro. Fonduri private, ale mele și ale asociaților.
Acum, este în derulare un proiect finanțat de Comisia Europeană – sania de vară (2 milioane de euro), flying coaster (în premieră în România, tot aproape 2 milioane de euro) și parcul de aventură pe 7 piloni. Continuăm să dezvoltăm Clif Alpin, să extindem infrastructura la pârtie (țevi, cabluri, hidranți), tunuri noi de zăpadă. Vor fi gata, sperăm în toamna acestui an.
Ca în orice, avem și probleme. Parcarea și drumul de acces sunt provocările cele mai mari. Plus curentul, dar asta sper că se va rezolva curând.
Am învățat să nu mai am așteptări de la nimeni. Fac ce pot, cât pot! Mă străduiesc să am o relație bună cu cei de aici, cu cabanierii, cu salvamontiștii, jandarmii. Să fim o comunitate, să ne ajutăm.”
Concluzie cu sens
“Sper ca Bill, copilul de atunci, să fie mândru de Bill, adultul de azi.”
„Dacă ar fi să o iau iarăși de la capăt, poate n-aș mai pleca. De rămâneam, poate că aveam și aici variante să mă dezvolt. Chiar aveam propuneri, puteam să fiu șef federal la escaladă, eram foarte bun în sportul meu. Antrenam bine, am avut o prietenă, sportivă din Arad, care a ajuns pe locul 6 la mondiale, cea mai bună clasare a României.
Dar ăsta a fost destinul meu!
Din străinătate, am învățat să fiu serios, să fac treabă cum trebuie. Fără cusur.
Cel mai greu a fost în perioada în care munceam foarte mult. Dormeam 6 ore în 48.
Îmi plăcea ce făceam acolo, îmi place și aici. Aici nu simt că muncesc. Am gânduri, neliniști, dar mă ambiționez și merg mai departe. Nu există nu se poate! Oricât ar fi fost de greu, nu am avut momente în care să mă fi gândit să renunț.
Cred că se poate face treabă și în România. Și sper ca munca mea să fie continuată de copii, pe care îi văd la Râușor, sunt deja pe aici. Sunt amândoi instructori de schi, sunt în echipa de demo-schi a României, sper ca Robert să se califice la Olimpiada din 2027. Sunt copii buni, sportivi buni, care cred că sunt atașați de Râușor.
Pentru mine, e o satisfacție, mă bucur că lor le place (asta e cel mai important!), cred că vor și pot să ducă mai departe ceea ce am construit. Pentru că cel mai stabil business e cel din generație în generație.”
Text – Anca Rusu
Fotografii – Dragoș Cușnir
